poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ ​ultima vacanță de vară a victimelor întârziate în vraja lui august ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-08-11 | |
tata a fost morar și fiind unul care se respecta mi-a arătat toate morile
care existau pe la noi, mori de apă, mori de vînt, da, am văzut odată una și mi-a arătat și mecanismele intestine, pietrele de moară, uriașe, rotunde abrazive ca lipsa ta, undeva între negru și gri cu mici puncte strălucitoare acolo unde gresia se făcuse sticlă de la atîta frecat, piatră pe piatră așa cum macină inima amintiri nici nu ți-ai închipui că vîntul poate mișca o astfel de piatră și o poate roti în ciuda dimensiunilor ei, la morile de apă e mult mai credibil măcar apa o poți vedea, îi halești viteza și căderea pe roată, pare mai ușor de înțeles cum colosul de piatră strivește cu cel de dedesubt, bobul copt blond și plin de soare, dădător de viață prin pieire, zdrobit la fel ca strugurele doar că din el curge trupul, nu sîngele apoi mi-a arătat morile cu valțuri și tăvălugi grei de metal crestat spiralat ca o mîngîiere moebiusiană, șanțul începe pe o parte a trupului și se termină pe celălalt care după ce se rotește, îi dă sărutul înapoi, de la început, sărutul acestor tăvălugi ale căror creneluri se îmbină cu bunătate și din care curge sîngele alb și prăfos al făinii în drumul ei sublim și integru înspre o nouă viață îmi mai amintesc, doamne ce bine că mi s-a întîmplat asta, cînd am făcut baie în grîu ca într-o mare abundentă de soare și dragoste, a fost ca o beție a sîngelui meu tînăr cu pîinea îndelung așteptată, aia neagră de două kilograme pe care o primeau bunicii două pe săptămînă, două pîini negre pe care le luam într-o desagă, încă fierbinți pînă acasă mîncam miezul dintr-una, atît de bună era și bunicul spunea au fost șoarecii, nu, șoarecii acum foamea de atunci s-a transformat în iubire și iubirea macină mai rău ca pietrele unele amintiri sunt atît de grele că nu te mai poți ridica de pe scaun, nu mai poți zbura te scufunzi încet de la etajul șapte spre subsoluri în care soarele e cel pe care l-ai adunat și l-ai purtat cu tine toată viața, l-ai avut cu tine te scufunzi de parcă și blocurile turn se topesc în căldură și sub greutatea inimii atîrnate de gît ca o piatră de moară te afunzi ca în mlaștină, te scufunzi îți rămîne doar palma la suprafață pe care o vînturi de cîteva ori, cum faci de obicei cu mîna, cuiva care pleacă.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate