Din pieptul spart al lutului aprins
răsare-ncet un trandafir învins.
Nu-l udă ploi, ci venele tăcerii —
roșu din roșul rupt al răbdării.

Petalele-i miros a jurământ
scris cândva-n carne, nu în vânt.
E floare, da — dar mușcă precum fierul,
și-n spinii lui se-ncurcă adevărul.

N-a fost sădit în grădini de paradisiac,
ci-n câmpul unde moartea joacă șah.
E martor viu al luptelor din tine,
crescut din „nu” și „totuși, va fi bine”.

Când sângele ți-e cerneală, nu blestem,
și rana — alfabetul tău suprem,
din piept ți se înalță, în tăcere,
un trandafir ce arde fără vrere.

Oamenii-l văd. Unii trec. Alții plâng.
Unii-l ignoră. Alții îl strâng.
Dar el nu cere glas sau poezie —
el este însuși sensul: a fi vie.