Să plângi nu este o slăbiciune,
e arta rară de a simți
până la capăt ceea ce doare,
ce se naște, ce pleacă,
ce vine din tine
ca un râu neștiut.
Lacrimile curg pe aceiași obraji,
dar nu toate vin din același loc.
Unele au gust de lumină,
de clipe ce nu-și mai încap în cuvinte.
Altele poartă sarea
rănilor ce încă sângerează în tăcere.
O lacrimă de bucurie
îți atinge buzele ca un vin rar,
ai mai vrea încă una,
și încă una,
până inima ți-ar înflori toată.
O lacrimă de durere
o ștergi repede,
de parcă ar rupe o parte din tine
și-ai arunca-o înapoi în umbră.
Dar ea nu pleacă.
Ea rămâne,
ca o mare în care înveți
să înoți cu ochii închiși.

Am sărutat
obraji scăldați în lacrimi.
Nu a contat motivul:
bucurie, spaimă, dor, cădere,
aveau același gust,
gustul iubirii care nu se teme de nimic.
Abia dupa aceea, lacrimile mele
Au început să îmi pară
dulci și amare în același timp,
De atunci nu le mai judec,
Le las să fie,
Acum știu:
am început, încet,
să mă iubesc,
cu tot ce sunt, cu tot ce-am fost.