Pe zidul crăpat, mă-nalț fără glas,
Cu glezne de lut și privirea în ceas.
Oasele-mi plâng clei curgând peste spate,
Legate de șine ce ard în păcate.

Traverse rugină — cruci strâmbe de spini,
Îmi strâng amintirea în vechi heruvimi.
Din coastele rupte, torente se scurg,
Durerea mă poartă spre cerul absurd.

Hornul tăcut mă cuprinde străin,
Refugiu din piatră, un strigăt divin.
Călcâiul se agăță de timpuri uitate,
Macazul din brațe — porți luminate.

Geamul știrbit mă privește mirat,
Picioare umbre peste lutul uitat.
Din mâini cresc coarne, tăcut și înalt,
Zgârie zidul, veșnic crăpat.

Praful se varsă pe fruntea îmbrăcată,
Visul desface lumina din plată.
O rază pătrunde din soare-n abis,
În trupul bandajat, se naște un vis.

Umbra nu moare — devine lumină,
În carnea ce plânge, se face divină.
Pe veci port coarne ca stele în noapte,
Strigăt de foc în tăceri fără șoapte