sufletul meu a fost prins până la măduvă
cuibărind fugar în inima ta de lut
arde mocnit odată cu linia verde a vocii tale
dinspre capătul moale şi aproape transparent
al degetelor tale subţiri
prea iute și prea capricios acest sânge al zilei
ce ÅŸtie rostogoli umbrele mele
pe un colţ de filă

***

îmi port în căuşul palmelor femeia
din demult, incoloră acum
închisă într-o pasăre, culeasă din drum
şi mă rog ţie, Doamne
să deschizi cerul dinlăuntrul bărbatului
cu ochii deschiși după atâtea clipe de tăcere
cât să pot face din EA şi cuvintele de pace o ie

***

când nu mai vreau să desenez cercuri
răsucesc între degete buclele tale mici
şi luminile de lemn dulce ale ochilor tăi
pe drumul rămas dinainte de noapte
mereu te-am căutat
cu celule ghiftuite de umbre dar
ţi-ai împletit scut oţelit, iubito
din fum ÅŸi oglinzi efemere
sau fir albastru, de nepătruns
şi nu mai e loc să încăpem într-o piele
năpădită de păpădie

***

mi-e greu să te văd în fiecare zi, cum pleci
într-un surâs, într-un parfum
cum auriul de pe chipurile de sfinţi
ce ştie ascunde adevăruri străine
şi-o legănare de ape cuibărind în oase șir de copaci înalți

**