sunt fericită că sunt singură de când a înflorit trifoiul.
parțial eram poetă, dar odată am înțeles că certificatul de deces în anii tineri
se confundă pentru mulți cu pașaportul de grație pentru poetul autentic.
ca bobul de mazăre pentru prințesa de peste saltele. certificat de calitate.
parțial eram filozof și de la mine se aștepta prin urmare să mor târziu.

ce să fac eu în atâta confuzie?
parțial eram artistă, dar cele mai multe artiste aveau bani mulți de țoale și straie
și multe, multe gablonzuri sau chiar bijuterii, decorațiuni interioare cam șui,
lumini incerte și oglinzi sparte estetic în locurile de club literar
rafturi de perete cu multă dezordine și grafomanie vulgară, subtilizări foviste
ale intimității
așa că mi-am zis că bine, doamne și domni, că sunt singură

deodată a înflorit trifoiul și am înțeles mai bine religia și faptul
că mulți oameni de cultură sunt ca mine
nu se dau mari că știu ce înseamnă o ramă, cum spunea Marin Sorescu,
sau o punere în scenă, o farsă, o falsă imagine publică
sau, și mai rău poate, o imagine publică fără conținut

sigur că eu știu să fac ochi dulci și ramelor,
cea mai importantă parte a tabloului, după cum spun unii artiști
știu că fără ”ei” noi nu suntem nici floare, nici dulceață
adică fără copaci și fără cei care învață meseria ramelor
cum aș putea altfel să prezint publicului larg opera unui geniu? rama și tabloul
sunt o alianță a puterii artei. e vorba de un gest de iubire,
o legătură de frăție între gând și faptă

în fine, acum să dau cărțile pe față – mie chiar îmi plac unele picturi,
sau fotografii, munți cu păduri și stânci
mai mult fără ramă, excluzând operele din epoca de piatră sau de fier
sau ce o mai fi fost
sunt încă prea tânără ca să mor complet dezgustată de bucuriile
audio-vizuale nevinovate