Dar știți... Mona avea o mie de brațe.
Îți tăia aerul când te mângâia —
cu toți zeii îngrămădiți pe masă,
într-o liniște ciudată, de muzeu cu vitralii sparte.

Știai că se va sfârși din clipa în care ai văzut-o.
Cineva, pe ascuns, o ține în palme,
și ea levitează tăcut
printre cești și vitrine,
ca o pată de lumină care nu se așază nicăieri,
ca lumina unei lanterne
peste somnul unui cuib de lilieci.