hârș
așa făcea sertarul ăla când îl deschideai
pentru lucruri care nu-ți mai plăceau
nici nu mai știu dacă era neapărat vorba de șosete
oricum, scoteai totul
dar păstrai ambalajele

ai zis că tricourile mele sunt multe și inutile
ai repetat
ai dovedit cu cifre
șapte gri, patru albastre
două cu guler puțin larg —
„uite, vezi?”
am văzut
sau am zis că văd

după aia, tăcere
întreruptă doar de un „da, sigur”
un ceai băut prea repede
și un perete care trebuia zugrăvit de doi ani
(nu l-am făcut nici azi)
nici nu știu dacă mai stă cineva cu adevărat în cameră

ai plecat într-o zi în care nu s-a întâmplat nimic
n-a plouat, n-a fost soare
n-a sunat nimeni
nici eu n-am sunat
pe nimeni

ai luat două eșarfe
un pachet de biscuiți desfăcut
și, inexplicabil, o baterie de ceas

de-atunci, când aud un scârțâit
nu deschid
sau poate deschid, dar niciodată
ostentativ
mă uit spre dulap
nu e acolo
(adică dulapul e)
dar nu, adică…
și totuși,
hârș