Timp coagulat

prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deșertul carnal
înflorind civilizații după civilizații
la fiece rană

prin sângele meu se îneacă toate corăbiile
cu sclavi uciși de loviturile inimii
rămân doar catargele-nalte
pentru odihna îngerilor

prin sângele meu sunt lăsate mesaje
de la o boală la alta
de la o celulă la alta
moartea-și aruncă plasele
poate va prinde peștele gras

prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deșertul carnal
umbra plănuiește un asasinat

*

Insomniac în lumea de apoi

nu mă sperie numele voastre
cât sunt încă-n viață nu am nevoie de voi
filozofii sterile, definiții, concepte
cu toții suntem capabili să-i punem
nimicului măști
și mă privesc în oglindă și-mi spun:
reinventează-te în fiece clipă
adăpostește-te de cuvintele celorlalți
lasă un dram de-nțelepciune
în ridul adânc

și numele meu va cădea ca o piatră la fund
trăgându-mi trupul într-o învolburare de lacrimi
și numele meu va străjui
la marginea dintre lumi, pe o cruce de piatră
și eu, ca un insomniac
mă voi ruga mereu la penitență
mă voi ruga să dorm
întru nețărmurita clipă de uitare
fără judecata ce va să vină
așa ca un necunoscut în valea regilor
acolo unde clepsidrele sunt goale
acolo unde istoria
nu are nici început
nici sfârșit

*

Alfabetul de oase al morții

coperțile din piele le atingem
și ne declarăm mulțumiți

paginile din noi rămân necitite
și ajungem în biblioteca pământului
devorați de viermii atotștiutori

rămânem alfabetul de oase
pe care urmașii îl pronunță cu frică
atâta frică încât
de la facerea lumii și până la sfârșitul ei
nu vor învăța să spună mamă
pe limba morților
nu vor învăța să spună tată
pe limba lui Dumnezeu

tot ce au făcut pe parcursul atâtor civilizații
a fost să învețe să meargă
ca mai apoi să fugă
într-o cursă de obstacole peste cruci
și gropi cu nisip golit din clepsidre

vine o vreme când zeul singurătății
coboară din paradisul cuvintelor suspendate
răsfoiește cărțile ca și cum ar avea nevoie de suflet
și mai vine o vreme
când vrei să dai foc tuturor cărților
să privești o lacrimă cum curge pe obrazul
unui copil și să-i oferi sufletul tău
ca o batistă curată

*

Florile micului meu deșert

scormonesc
în nisipul scurs
din clepsidra
propriei mele vieți

căutându-mi
copilăria

și ce găsesc?
și ce mă bucură?

doar cochiliile unor amintiri
din care lipsesc
atingerea, glasul
mângâierea

prietenii, părinții, bunicii
nu mai pot fi cu mine

doar vântul
ștergându-mi urmele
și umbra
ca o sabie de întuneric
nelăsându-mă
să mă odihnesc

poate că e prea devreme
să scormonesc
în visele mele

sau, poate, cine știe
vor cădea câteva lacrimi
și-n micul meu deșert
vor înflori cuvintele

*

Înăuntrul ruinelor

în privirile noastre amuțite
sângerează speranța

amintirile se surpă
ca un castel de nisip

umbrele sunt îmbălsămate
cu lacrimi păstrate
în pivnițele singurătății

plouă cu nefericire
și singurul nostru adăpost
este sub carapacea iluziei

înăuntrul ruinelor

acolo unde întunericul
ne mușcă inima cu blândețe
numărându-ne
firele albe

*

Tutankhamon

mă sihăstresc în mine
să lupt în tenebrele fiinţei cu demonii mei interiori
îmi caut pe coridoarele ascunse ale memoriei
zeul tinereţii îngropat în camera funerară
zeul mumificat de cea mai cruntă
boală a creşterii

mă sihăstresc în mine
înfăşurat de bandajele acestea vii
care nu-mi lasă carnea să se prelingă pe oase
Oh, Tutankhamon, soarele nu mai străluceşte pe cer
mă sihăstresc ascultându-mi gândurile ca lăcustele
ce-mi vor ţine de foame şi sete în lumea tăcerii

tinere fără masca de aur
unde este culoarea ochilor tăi
adânciţi în orbite?

încă o mai iubeşti pe femeia
care ţi-a îmbălsămat trupul cu dragoste?

*

notă:
în fotografii: Ionuţ Caragea.
Locaţie: Luxor, Egipt.
Anul: 2019.