|
poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
 |
|
|
|
|
||
|
|
         
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ Temeri sclifosite 
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-06-17 | |
r.
dimineața e o fisură fină care se deschide în pieptul meu, o crăpătură în sticla subțire a unei camere sterile. lumina nu intră, doar pulsează încet, o tensiune pe care încă nu o pot înțelege. mă ridic greu, ca dintr-un lichid vâscos. păsările nu mai cântă. sunetele lor s-au transformat în linii frânte de grafit pe un ecran vechi. totul e suspendat. mă uit la tine. prezența ta e un contur subțire, ca aburul cald ce iese din pielea mea. ar fi putut fi tandrețe, dar acum e o adâncitură. mi-e teamă că am început să iubesc și fisurile. r., precum golurile adânci dintre noi. în ele încă mai există posibilitatea de a cădea sau de a fi prins. sunt tot eu departe de tine, prins cu inele de sârmă aici, în cutia de rezonanță a unui oraș înecat în tăcere. respir iubire doar noaptea. dar încă respir. r. aerul are gust de pământ umed, de ciment proaspăt spart. sub blocurile acestea cineva sapă mereu alte camere, alte beciuri, pentru cei care vor veni după noi, să își așeze singurătatea acolo. r., uneori simt cum corpul meu devine o schemă tehnică, un plan de avarie al unei uzine oprite. inima îmi pulsează mult pe ecrane albastre, nervurile dragostei mele se ramifică pe hărți sterile, proiectate din satelit. // e ziuă acum și totul înaintează ca un plug ruginit prin câmpurile înghețate. mă opresc din când în când, lipindu-mi fruntea de vitralii reci. mi-a rămas doar această vibrație slabă, ca un fir de curent care susține visul că încă mai pot iubi. ești departe, r. și blocurile cresc peste mine. sunt flashurile farurilor căzând peste pământ. așa e și corpul meu ușor distorsionat. beton, oboseală, resemnare și mult jar de la focurile rămase mocnind. nimic nu e complet, r., nici eu, nici orașul, nici povestea noastră care înaintează ca un tren gol, uitat pe șine. e o umbră aici care pare că a împărțit totul în mai multe imperii: lumină, întuneric și vid. copiii aleargă în parcuri și acum știu, r. cineva, undeva, apasă intermitent un comutator al blândeții. iar eu rămân încă viu, cu mâinile pe genunchi, cu ochii căutând cerul care nu mai coboară.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| |||||||||
|
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | | |||||||
| |||||||||
Texte Recomandate
|
