Pe atâtea străzi ne-am plimbat
și pe marginea acelui lac …

Mergeam, ne întorceam,
atârnau grele flori de salcâm
și intra în mine, prindea rădăcini
în gust, în miros și-n surdini.

Văzul meu era mai întruna înscris
între buza ei de jos și buza de sus
și încă dincolo de vârful picioarelor
creșteam androgin:
… mâna ei se mișcă în umărul meu,
piciorul meu începe din coapsa ei …
nici un membru nu mai era al meu,
toate erau ale mele, ale ei.

Și-mi plăcea să-mi sprijin bărbia adesea
pe pieptul ei sub clavicule
unde, între cele două aripi spre umeri,
prin porii pielii îi beau
zgomotul inimii.

Nuferii creșteau …

Ne legasem și cu niște cuvinte,
dar parcă limba nu mai era omenească!
Vorbeam …
Luna lui mai era ziua dintâi,
drumurile murdare, răscoapte de soare
în cartier se prefăcură în primele cărări.
Toate erau noi așezate la locurile lor
de Creator chiar în clipa aceea.
Și eu …
eu, omul dintâi proaspăt crescut
ca iarba lui mai,
râd în fiecare
răsădind peste lume un joc
din limbă de apă: et csebui;
apoi în limba de piatră:
roma mauqmun rutirom;
și apoi, într-o limbă neauzită,
poate vorbita de-un înger:
aetsogard aem aec iam eram!

Și am simțit încă un grai,
pe care numai Dumnezeu îl poate vorbi
în nopțile verzi de prin parcuri
când potoleam câinii turbați cu un semn
și toți prietenii îmbrățișez în mine deodată,
peste valuri pășesc să-i prind mâna
în a mea a ei frunză catifelată.
Mă apropii din cerul ei atunci
și-i șoptesc în aceeași limbă de apă
cu aceleași cuvinte din piatră:
”Uite, cresc ierburile din ciute
Și pe lupi îi alerg în trei căprioare!”
Apoi, pe furiș
o mână plină de șerpi îi pun în sandale
să simtă pietrele moi sub picioare
când ne urmăm
pe acea cărare de munte urcând.

Ca niciodată, atunci
Lucifer de frică s-a ascuns
într-un mușuroi de furnici
ca să nu apuc să-l zdrobesc
ca pe-o muscă cu-n plici.
Dar și de acolo, din mușuroi,
nerodul înțepă mai pe seară
când ne odihneam pe câteva buturugi,
de parcă nu înțelesese că tocmai mi-am rupt
singura pereche de blugi!

Și-am urcat până dincolo de zâmbet,
până departe în cerul frunții ei
de unde curgeau cele mai clare izvoare,
apele mele, apele ei …
Și ne urmam vârfurile adânci
sus, deasupra dincolo de stânci,
pe pajiștea rarefiată și lină
unde, în sfârșit, putem sta întinși
doar noi doi.

Vara era pe sfârșite.
Străzile ude.
Cămașa ei din atlaz străveziu vorbea ca o nadă
într-a nu știu câta limbă în acea zi de rai
și doar cu rădăcinile crescute în vârfuri de mâini
mai puteam să înțeleg cuvinte răzlețe când mângâiam.

… și cineva a strigat, a strigat atât de Tare!
Și ea a cerut să-și care înapoi mirosul, gustul, clavicula…
O Doamne, parcă nu știa că în mine a crescut amândoi,
că eram androgin ,
că mâna ei în umărul meu și piciorul meu în coapsa ei …
Cum Doamne să le dau înapoi ?!

Am zăcut o toamna…
Fierbea în mine trupul ei.
Curgea durerea prin toate …

Ultima oara ne-am întâlnit pe o stradă,
într-o mulțime de oameni
la Universitate.
Era cu ochii triști, blajini ca și cum
ar fi fost doar o fatalitate…
Ne-am îmbrățișat atât de adânc
cu toate crengile unui copac
și când s-a desprins
mi-a smuls din umărul stâng mâna-mi ei cu ferocitate!
A lăsat doar gunoi, broaște și rădăcini
și o durere care m-a paralizat jumătate
și mult timp am umblat confuz,
clavicula ei atârna în ochii mei…

În toate serile acelea de iarnă becurile luminau mizer
fumul gros de mașini

pe străzi de cartier, pe la Universitate

un câine mă mușcă nervos de picior
cu un zgomot lătrat scurt din senin: ham!
Mă întorc și privesc … Se ducea liniștit
cu coada în jos.
Aș fi vrut să-l ajung să-i șut una-n dos
dar, rămăsesem încremenit.