Ce-i omul, dacă nu o întrebare vie?
O flacără care-n vântul morții suie,
Sperând că sus e sensul din abis,
Că viața nu-i un labirint închis.
Credința mea nu-i pavăză de teamă,
E setea mea de-a ști că lumea-nseamnă
Mai mult decât ce-n ochi se poate scrie,
Mai mult decât o clipă-n agonie.

Ce-i omul, dacă nu un suflet fără sens?
Ce caută și rătăcește-n Univers,
Un dor în mers, o stea care se-întreabă
De ce răsare noaptea și dispare-n grabă?
Un strop de lut cu vise de lumină,
Ce plânge când o floare se termină,
Ce crede-n zbor chiar dacă are frâie
Și vede nemurirea intr-o lacrimă ce-nvie.