Cât suntem cu adevărat în viață, cât suntem ziduri,

În care celule nu îmi simt moartea împietrită, pietriș,

În care sufletul nici scrasnet, nici șarpe satul, plin de lapte

Pe-un prag nu mai e

Nu mai e



Și văd

văd viața prin care alții se mișcă trăind cumva

mișunând cu scopuri, cu apps, prosoape pe umeri, valize, iubire

în formă de copii mici strivind, strivind, strivind

furnici cu piciorul

furnici cu treabă, cu bob și trudă și-apoi

doar pietriș



Când femeia merită pumni și totuși e vina ei

Că se învinețește prea repede

Că produce din iubire, ce proastă

Iubirea e doar norul roz din sufletul bărbatului, balonul

Care îl poartă prin sfere



Când copilul strivește

Și din cer cad păsările până când pământul începe să cânte

Să fie frumos colorat și moale și cald

Un surâs primitor, ca al mamei



Mama și ea mai vine printr-o voce

Ciugulindu-mă cu vorbe când mută strig ajutor

Îmi spune și-mi spune și-mi spune ce noroc pe vecinul, știi tu care, nu-l știu

Care a murit în somn

Mama și ea e din ce în ce mai micuța, e ca un vapor

Într-o sticlă



Când văd un cățel cu botul sudat

De-o conservă de metal pentru că vrea să mănânce

Cât este cu adevărat în viață

Cât este de gonit cu pietre



Și știu că păsările acelea

Nu le pot prinde înapoi pe cer

Una din ele

Galbenă ca un soare

Într-un fel de senin