Adun cuvinte rătăcite
pe-un câmp ars de vânt.
Cuvinte rănite, cuvinte ce cântă,
cuvinte bolnave, cuvinte-nimicuri,
cuvintele-stihuri, cuvinte ce vindecă,
cuvinte ce dor, cuvinte de dor,
mușcate, scuipate, aproape nemișcate,
cuprinse de vrajbă, de iubire, de somn,
de tine, de mine însumi.

Câteodată
puțină ingeniozitate nu strică.
Le adun, lepădate, ca și cum ele
nu aparțin, imanent, acestui pământ,
ci orașului brăzdat de urmele adânci
ale "cunoașterii", un comerț ambulant,
perpetuum mobile al devenirii de sine,
doar lucruri împachetate.

O singură măsură am:
sacul meu de dormit,
o gamelă de plumb,
un autobuz, o cruce,
un drum șerpuit și
un punct de vedere al oilor
rumegând iarba ce nu a răsărit
în orașul descompus de lumină,
o himeră de gând, un orizont,
o izbire de astre.

Câteodată
îmi luminează mintea un gând rătăcit,
la fel de concret ca un labirint
construit din lemn putred,
de esență tare, cu noduri căzute-n dizgrație.
Trei scânduri înfipte-n pământ
nu reprezintă o eternitate.

Orașul descompus
e înțeles doar de femeia ce naște,
împrăștiindu-se infinit în univers,
pentru a se aduna în lumina
unui singur fulger pe cer,
resetând bastioanele timpului
într-o clipă aparte.

Atunci și numai atunci,
umbra de gând rătăcit
devine o plăsmuire
ce plonjează iar și iar
fără niciun fel de cheltuieli,
fără conexiune la internet,
topindu-se undeva în noapte,
în legile firii, entropic,
de-a lungul șoselei,
atingând un punct fierbinte
pe Marte.

Rămâne doar starea,
o taină ce vine între oameni,
aterizând câteodată într-o băltoacă,
la fel de obișnuită
ca râsul unor copii
ce răstoarnă o broască țestoasă.

"Ochii noștri caută convulsii" –
așa scrie-n teancul de ziare.
Căutăm formule, făcând rând la farmacii,
umblând, împiedicându-ne
de-un zid al uitării,
cu aceeași inimă sculptată
dintr-un nod de esență de tuia,
fără să știm că încă
nu s-a descoperit formula absolută,
inefabilă și infailibilă
pentru toate clipele noastre.

Aici mă dau jos,
acoperit de estetica pietrișului
spălat pe jumătate
și de-un dâmb de mal verde
pe mâna mea stângă.
Singurul semn e-o temniță
în care țin cuvintele adunate,
arse de vânt,
în afara barăcii,
decupând ceața
ca un fachir
cu focul creației.