Ca într-o casă veche peste care au trecut ierni geroase,
crăpăturile au căpătat urme de lumină,
iar mâinile s-au făcut groase ca ale unui fierar
care bate mereu în inimă, ca într-o potcoavă veche,
până ce se înroșește.

Mi-e dor de copiii care colindă pe înserat,
de atunci, când nu era multă lumină,
doar străzile acoperite de nea,
ca un șal alb al bunicii.

E seară și azi.
Stai în corpul tău ca într-o mănușă de blană,
ca în poveștile cu animale care vorbesc.
Respiri iarna din ce în ce mai greu,
îți simți pielea ca pe un cer întunecat,
întins peste o lume care tremură acum.

Înăuntru, oasele cântă.
În fiecare vertebră se ascunde o poveste,
dar nu o mai spui.

Au venit, în sfârșit, copiii.
E Crăciunul.
Aluneci pe lângă ferestre ca o umbră.
Inima îți spune să nu te transformi,
să rămâi în același corp de copil crescut mare,
care acum învață o colindă nouă.

Îți spune: „Ia-ți bunica de mână
și mergeți la cimitir.
Acolo e bine, încă mai sunt lumânările aprinse
și poți rosti rugăciuni.

Acolo, Crăciunul e ca o făclie prinsă de aer,
cu steluțe de gheață.
Te uiți în jos și îți vezi ghetele murdare de noroi și zăpadă.
Bunica se sprijină în baston,
are chipul alb și frumos.
Tu ai chipul alb și frumos,
dar nu știi niciodată
dacă e de la fulgii de nea
**sau de la lacrimi.”

Stai în corpul tău ca într-o cușcă,
din care inima refuză să mai bată.
Iar bunica îți spune cu glasul ei blând și răgușit:
„Vino, vino în corpul meu.
Vino în casa mea de lut,
unde am dormit împreună pe laița veche.
Vino aici, unde omătul și moartea nu se termină.
Așază-te în genunchi și te voi primi, copchilă.”

Dar eu rămân, până la sfârșit, în corpul meu.
În iarna asta, care nu se va sfârși niciodată,
mă uit în jur, și orașul începe să învie.
Se aud clopoței, se aprind reclamele luminoase,
aud colindele cristaline ale copiilor,
iar inima mea este doar o bucată de lut,
care abia mai pâlpâie.
Încet, până mâine dimineață, se va acoperi de zăpadă,
aici, lângă trupul bunicii,
care încet, încet, începe să zboare.