Aisberg în derivă

Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă și un sfert de tristețe strânsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topește și lasă în urmă o dâră de melancolie, precum o stea căzătoare. Mă țin strâns de sufletul meu cât încă mai călătorește, cât încă mai poate să vadă lumea. Apoi ne vom ciocni amândoi de o corabie plină cu umbre, pirați fără chip ai necunoscutului. Ne vom ciocni…

Avatarul ultimului cuvânt

las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilați las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe și totuși atât de aproape las poemele să fie avatarele ființelor închise în inimă și în creier las poemele să mă împartă tuturor așa cum Iisus împărțea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plâng cine să înțeleagă că poemele sunt viața pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...

Zidul plângerii interioare

Imaginează-ți sufletul tău trist din cauza anilor de detenție și singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viața i-ai oferit pe sub ușă porția zilnică de promisiuni, minciuni și iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o țigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea și a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alți prieteni, alte iubiri și nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ți-e frică de necunoscut, îți întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace și privește zidul mucegăit la care s-a rugat toată viața. Îi este greu să se despartă de el.