să vorbim despre poezie
ca despre o ambulanță ce gonește
pe străzile interioare
pentru a salva amintirea de la moarte

să vorbim despre crucea ei roșie
ca despre doi plasturi
acoperind o rană mult prea adâncă

să vorbim despre sângele amintirii
care dă pe afară
şi de inima care urlă ca o sirenă:
faceți loc! faceți loc!

să vorbim despre carte
ca despre un spital de hârtie
în care amintirea ajunge
mult prea târziu
pentru a întrupa dragostea de odinioară
şi doar cuvintele ei ca nişte reminescenţe
ale unei diafane atingeri
de fluturi naugrafiaţi în silabisale săruturi
vor putea fi folosite
pentru pianotarea altor destine
pe clapele zilelor albe şi negre

(poetul îşi dă acordul mereu
pentru folosirea acelor cuvinte,
aşa cum pământul îşi dă acordul
pentru culegerea spicelor)

să vorbim sau, mult mai bine
să tăcem și să plângem
cu genunchii înfipți
în cel din urmă popas
al amintirii

cineva, acolo sus
într-un cer fără scări
o așteaptă