Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic –
în seara asta, să scoatem iar măștile,
să ne amintim de teatru, de farafastâcuri,
să scuturăm liniștea asta,
care ne ține-n gheare de atâta vreme,
să o spargem, zic –
Așează-te mai aproape și ascultă:
vreau să fii altfel în seara asta.
Vreau să fii vioara mea, să-mi răspunzi dintr-un singur fior,
fibra ta să fie o strună întinsă,
să tresari sub degetele care te caută.
Fiecare atingere, un arc încordat, o șoaptă care mușcă,
firul să frece aspru
necruțătoare
să-i fie mângâierea. Prea dură. Fără milă.
Vreau să te simt cum te-ncordezi sub triluri
lăutărești, falsul acela dulce, tremurul sfâșiat
să se strecoare-ntre degete,
să scâncești când arcul te apasă,
inima ta să scuture în pizzicato,
un strigăt, un acord, o notă frântă,
apoi o tăcere.
Să te aud răvășită, deschisă,
tremurând sub părul de cal care mușcă,
să fii melcul acela răsucit, plin de dor,
strâns până la os, până la margini,
unde vibrația se sfărâmă și iar se aprinde,
sub dansul sprinten al degetelor pe abanosul lucios,
fără-nceput, fără sfârșit,
doar mișcare, doar foame, doar sunet.
Și-n noaptea asta grea, să fii mai mult
decât un ecou – să fii o strună vie,
să arzi,
și-apoi, cu respirație tăiată,
să redevii
o undă care-și tremură toate armonicele
pe sub vălul tăcerii.
Apoi, să te ridici încet, să faci o cafea,
să-mi aprinzi, ca de obicei, țigara,
cu un chibrit care scapără greu –
să dai drumul la serialul tău preferat,
și să-i răspunzi cu glasul ușor îmbufnat
soțului
care te sună pe telefonul mobil.