am vrut să-i arăt lumii în care trăiesc
raiul meu invizibil deasupra Golgotei,
am vrut să cred că imposibilul poate deveni posibil,
dar am ales drumul la mare înălțime
fără să știu că este periculos,
am ales drumul printre vulcanii noroioși,
unde m-am împotmolit până la gât.
a început noroiul să-mi picteze obrajii și retina,
a început să-mi vorbească să mă certe
că am ales drumul periculos la mare înălțime.
dintr-odată m-am trezit,
la câteva zeci de metri raiul meu era deschis, acolo
îngerii mei spălau picioarele celor salvați
din groapa cu noroi flămândă de carne moale, inocentă.
acum știu că împăcarea începe cu o vorbă bună,
că se sărbătorește cu o pătrățică de ciocolată,
cu cea mai spumoasă șampanie de colecție.
acum știu că noroiul are menirea să îmi deschidă ochii.