pipăi cu urechea vertebrele cerului
s-aud melodia
pe care te iubeam singură
așa de mult, că pescarii se speriau
mările aveau doar flux
și toată lumea mânca pește

vioara pictată cu pene de corbi
clinchetul de clopot
la fiecare pas, la fiecare treaptă
amețitor pretutindeni
până în vârful cetății otranto
unde rochiile cenușii își gem viața la ferestre

atât a rămas din tine
în mine

în pădurea care înghițea satul
munții strigau ca niște lupi la lună
lumina pătrunzând în tuneluri
ca mâna lui mihail mângâind partizanii pe cap

și mările ștergeau granițe apusuri
când stăteam cu spatele la tine
și lacrimile curgeau ușor unele-n altele
ca niște cătușe mult prea mari

clipește copilul singurătății cu voci severe
ești primul bărbat care mi l-a oferit
și lângă el mă trage de mână, toată iarna
pe covor, în cameră
cum stăteam lângă tine și nicio stea
nu se aprindea

mă obligă s-ascult uneori melodia
ce a făcut cocon nopții
în care am știut
că nu mă vei iubi
niciodată