Stă scris pe rama în care locuiește
o veche fotografie de a mea
”Uite cât de frumos sufăr!”

Și au trecut secole, milenii de când
nimeni nu-și mai face un selfie
ici-colo se mai privesc uneori printre rame goale
cu găvanele goale
cu intenția unui sărut niciodată săvârșit

Nu se mai dăltuiesc nici statui
nu se mai toarnă în cofraje manechine
scrisul a fost abolit, poezia considerată un delict
susurul tandru a devenit o insultă mai gravă decât siluirea
artele toate au fost înlocuite cu încâlcite infinite calcule

Tocmai ce am fost condamnat la dezintegrare atomică
fiindcă am fost surprins de un nanogardian pitit subcutanat
cum mângâiam imaginar în aer
o ramă...

Chiar acum mă îndrept spre eșafodul electrochimic.
Îmi vine să plâng, și ce dacă este interzis, și să râd în hohote
pentru că, uite, pe un perete opus se proiectează gigantică umbra
unui tânăr insolent și înfumurat... – un bliz străfulgeră aerul
cutremură eșafodul, lumina mă înșfacă de guler și
mă sărută pe gură