Cât de mult ne-am iubit numai iarna mai știe,
Ochii mei se-aprindeau prin nămeții de vis;
Soarele strălucea, era candelă vie,
În pădure plutea un subtil paradis.

Pe sub arborii ninși, ne priveam arși de sete
Și zăpada năștea mânji din aripi de ger;
Când sărutul din zori începea să ne-mbete,
Herghelii nechezau tropotind către cer.

Aerul, destrămat în fâșii hialine,
Pe un lac adormit se cernea reaprins,
Mă topeam în sărut, te pierdeai tot în mine
Și abia respirai, de miracol atins.

În altarul de frig, șoapta iarăși îngheață;
Au trecut dimineți pe cărări spre abis,
Ochii mei rătăcesc prin noiane de ceață
Și privesc spre un gol, refuzat paradis.