Tu vii de departe,
din templul alb-negru al timpului.
Cu graţie cobori în poiene însorite, te aşezi
în leagăn laolaltă cu fluturii.

Apusul este o floare a singurătăţii
care înghite lacom culorile răsăritului,
dar rănile tale nici nu mai dor,
te-ai născut fără aripi,
însă aripile ţi-au apărut uşor, uşor,
lumea aceasta sensibil potrivnică
nu le-a oprit creşterea ... ai zburat!

Apusul este acum un zid de foc
pe care aripile tale transparente
nu-l vor trece. Ştii şi aştepţi.
Nu te temi, ai curajul să uiţi.

Frumuseţea ta, e lesne de înţeles,
s-a întors în tine -

acum poţi vedea diferit,
trupul tău se poate preschimba tihnit
în spirit.

Nu simţi că trebuie să te destăinui nimănui;
trupul întreg atârnă uneori
cât o petală de trandafir;
e ceva de neînţeles
pentru lumea din jur. Ştii şi aştepţi.
Nu te temi. Ai curajul să uiţi.

E un miracol că îţi poţi deschide
aripa şi ochiul,
că poţi să te dai în leagăn cu fluturii,
că poti să doresti ... ' '
şi să zbori.