stau cu furculița în fața ochiului care te-a văzut și sunt gata
să-mi mănînc din privire
să mă gîndesc ce prăjitură ești tu, să te visez negresă cu ochii verzi
să fac din lună un blat de pizza și să presar stele

să mă joc cu întrerupătorul de la bucătărie
cînd aprind lumina dispare întunericul în care te-aș ascunde și ți-aș mîngîia sînii
pînă ai geme ca un vulcan gata să erupă
apoi sting lumina și apare întunericul în care nu-mi mai vezi nici ochii în care te-am înecat
nici zîmbetul sub care freamătă sărutul
și e doar întunericul în care dragostea n-are culoare și nu poți picta

chipul meu pe întuneric pentru că aprind iar lumina
și genele tale se ating cu ale mele ca doi copaci peste un drum care nu știm unde duce
ca două furculițe înfometate de profiterol
și sting iar lumina și-mi las mîinile să viseze pe trupul tău
ca un pilot de raliuri pe toate curbele

și tu îmi pui mîinile pe ochi să nu se mai facă niciodată ziuă
să stăm la adăpostul întunericului
pînă te învăț pe de rost
ca un orb care și-a distrus singur vederea
să nu vadă cînd pleci