ne adunăm în curtea lui mircea și începem toți să construim
se lucrează atent la vise, cu migală de bijutier, cum a lucrat și rîul
să-și construiască un braț să îmbrățișeze malul,
și mai vezi soarele cum iese din albia lui și inundă tot, pielea obrajilor,
culoarea pielii, inimile noastre ca niște cămări
în care păstrăm lucrurile intacte ca pe niște haine pe care nu le purtăm
de frică să nu se strice

micul braț pe care îl numim jenel curge cu voioșie și se pierde în telejenel
și exact acolo, în punctul de confluență are un ton și un semiton
că m-am gîndit la jenel ca fiind apa cu bemol, oricum, stai în cur pe iarbă
cu picioarele atîrnate și asculți muzica apei, realizezi că în fiecare clipă
deși pare aceeași, melodia e alta, pînă și imaginea se schimbă perpetuu
apa curge chiar și într-o fotografie

și simba sare ca un fluture din floare în floare iar tu ești fericită în timp ce
aripile fluturilor mei lăcrimează și-mi suflu fum de țigară în ochi
să nu fie atît de evident că mă bucur și sufăr în același timp
apoi luna ca un ochi pe jumătate deschis care se preface că privește
în altă parte și iarba colorată în albastru face prunele să se coacă
înainte de vremea lor

și-mi trece prin fața ochilor imaginea tatălui care își îmbrățișează copilul
printre ulucile gardului, îmi spun că poveștile noastre sunt la fel de frumoase
că și noi ne îmbrățișăm cu brațele care ne ies dintre coaste
brațele fantomă care ne cresc printre coaste ca jenel, pîrîiașul
care își îmbrățișează malul

altfel, unduim și noi în unduirea celuilalt și avem și noi un bemol
în speranță dar curgem mai departe, cu fluturi care ni se pun pe ochi
cu greieri care umplu urletul mut al dorinței
cînd ghearele care te sfîșie fac să te simți ca într-o îmbrățișare
și mănînci noaptea cireșe, de unul singur, visînd săruturi
plus alex care nu reușește să deschidă cum trebuie poarta.