nicio toamnă nu mai are haz;
de atâtea fumuri văd nasol,
stau lângă pahar,
ca-n alcatraz,
c-o privire-n dungă, de mongol.
nu mai vreau să știu ce arătare
pune peste vii un strat de brumă,
nici de țukahara frunzelor pe care
doar compostul și le mai asumă...
azi sunt locatarul marginilor reci
ale unui spațiu ireal,
beneficiarul păcilor de veci
structurate unilateral
unde peste planșe stilizate,
într-un ropot cenușiu, alegru,
agenția vremilor stricate
anunță cod roșu înspre negru.