Numele meu ese George Harrison, fost vice președinte al Societății ABS unde am făcut cercetări științifice deosebit de interesante, dintre care una a rămas până astăzi strict secretă. Întrucât, recent, am obținut din partea tuturor foștilor mei colegi aprobarea să pot face cunoscut acest secret, pentru că era ceva unic, deosebit de interesant, și oarecum riscant, eu m-am decis acum să vi-l prezint pe scurt în cele descrise de mine mai jos. Dar mai întâi de toate, ce este această societate unde eu am avut o funcție și o frumoasă activitate apreciată de oficialități.
Nu mulți știu că una dintre cele mai renumite organizații americane dedicate studiului comportamentului animalelor este Societatea de Comportament Animal (ABS). Aceasta este o organizație profesională non-partizană și non-profit care promovează și avansează studiul științific al comportamentului animal. Membrii ABS desfășoară cercetări la diferite niveluri de organizare biologică și în condiții naturale sau controlate. De asemenea, editează jurnalul științific de vârf al domeniului, Animal Behaviour, și sponsorizează conferințe anuale de cercetare, programe educaționale și competiții de granturi de cercetare pentru studenți. O altă organizație notabilă cu care noi colaboram frecvent este Societatea Veterinară Americană de Comportament Animal (AVSAB), fondată în 1976. AVSAB reunește și ea veterinari, tehnicieni veterinari cu înaltă calificare, doctori în filosofie și profesioniști în cercetare interesați de înțelegerea comportamentului animal și de abordarea problemelor specifice. Ambele organizații sunt angajate să creeze un mediu științific propice și să susțină o membrie diversificată. Ele oferă resurse practice și utile pentru profesioniști, studenți și pentru oricine este interesat de studiul comportamentului animalelor.
Cu niște ani în urmă, Societatea ABS care colaborează cu organizații similare din mai multe țări, a primit invitație de la societăți cu asemenea preocupări din Europa, Asia, Africa, Australia și America de Sud, dar cele mai atrăgătoare au fost invitațiile venite din Asia de Sud, Indonezia, Australia și Oceania care ne cereau să mergem acolo spre a cerceta viața șopârlelor dragon cunoscute și sub numele de varani. ABS-ul nostru a acceptat bucuros aceste invitații, mai ales că în acele propuneri se specifica faptul că organizațiile din statele respective ne vor plăti rezonabil deplasările și cercetările prestate la fața locului, pe toată perioada (cam două săptămâni) de colaborare cu ei. Am fost de acord și eu, împreună cu doi colegi ai mei și am plecat să studiem viața varanilor Komodo din Indonezia unde erau cele mai mari exemplare.
Noi știam oarecum destule despre acești dragoni-varani, dar ajunși în Indonezia, acolo am aflat absolut totul despre asemenea șopârle uriașe care par fioroase și extrem de periculoase.
Varanii fac parte din familia Varanidae și sunt considerați, din punct de vedere anatomic, șopârle superior dezvoltate. În rândul șopârlelor actuale nu au nici o rudă apropiată, acești uriași, care pot atinge 3 m, fiind considerați în popor balaurii zilelor noastre.

Varanii trăiesc în regiunile tropicale ale emisferei răsăritene, în special în Asia de Sud, Australia și Oceania. Dintre cele 45 de specii și subspecii cunoscute, trei se găsesc în Africa. Varanii sunt de asemenea cunoscuți și sub numele de Biawak, Goanna sau Dragoni de komodo.

Impresionabili prin dimensiune, prin forță și aspect, varanii de Komodo sunt animale carnivore, prădătoare. În pofida aspectului greoi, mișcările lor sunt foarte iuți și iscusite atunci cand vânează.

Se hrănesc, în general, cu mamifere mici, păsări și șerpi, dar sunt capabili sa ucidă și animale de dimensiuni mai mari, cum ar fi porcii, căprioarele, cerbii și chiar bivolii. Sunt cazuri când destui oameni localnici au devenit victimele acestor monștri nesătui. După ce este prinsă, prada este bine scuturată, apoi capul este strivit. Ghearele lor ascuțite, maxilarele bine dezvoltate și dinții lor puternici îi transformă în prădători excelenți, neavând practic niciun dușman natural. Chiar și în cazul în care reușește să scape atacului unui varan de Komodo, prada este ucisă ulterior de infecțiile cauzate de bacteriile conținute în saliva veninoasă a acestei șopârle.
În una din insulele indoneziene - insula Komodo - există un mic parc rezervat varanilor uriași Komodo, de unde le vine și numele. Acolo eu i-am privit îndeaproape observându-i zilnic și cu atenție.
Cel mai mare dintre varani este Varanidae komodoensis – varanul uriaș sau varanul de Komodo, ultima denumire fiind preluată, cum spuneam, de la insula pe care trăiește – Komodo – una dintre insulele Indoneziei, situate între Flores și Sumbava. Uriașa reptilă, pe care indigenii o mai numesc și biavak (care înseamnă iguana) trăiește, de asemenea, în Rintia, Padar și în vestul insulei indoneziene Flores. În ziua când am sosit la Djakarta, noi cercetătorii americani am discutat cu ministrul agriculturii din această țară insulară expunându-i tot planul nostru și ne-am bucurat că ne-a oferit tot sprijinul, inclusiv o frumoasă contribuție financiară guvernamentală, dar a rămas foarte surprins, arătâdu-și unele rezerve când a auzit că în planul nostru de cercetare era prevăzută și o experiență de-a dreptul nebunească. Nu a respins-o și chiar a râs când i-am spus-o, numai că a adăugat că este foarte riscantă, și că ei nu-și asumă nicio răspundere în cazul că se va sfârși cu ceva rău. De fapt, îi descrisesem, pe scurt că, într-adevăr, cercetarea noastră seamănă cu ceva cu totul ieșită din comun, cu o experiență curajoasă inedită, dar că fiind o activitate absolut științifică, au fost luate dinainte toate măsurile de precauție și, în consecință, nu există absolut niciun pericol...
În fond despre ce era vorba ? Despre abordarea celui mai mare exemplar din parcul varanilor Komodor . Noi am ales un exemplar mare care, după ce a fost lăsat să flămânzească un timp, să fie apoi provocat a ataca și înghiți o ființă vie. Nimic neobișnuit în treaba aceasta, numai că acea ființă vie nu era un animal oarecare, vreo oaie sau vreun vițel, ci chiar un... om, iar acesta trebuia să fie unul din noi cercetătorii americani, perfect pregătiți, informați și protejați fizic.
Când oficialul indonezian a auzit ceea ce noi îi detaliam, cum era de așteptat, el a rămas uimit, apoi a răspuns: „O faceți pe răspunderea dumneavoastră, dar dacă nu renunțați la experiență, atunci v-aș ruga să mă invitați și pe mine, după ce semnați un document legal că voi ați venit cu propunerea, iar eu voi fi de față dorindu-vă mult succes.”
Chiar așa am și procedat: în săptămâna ce a urmat, la tragerea la sorți, parcă după dorința mea, chiar mie mi-a picat sarcina să fiu „victima umană” care trebuie să accepte voluntar să fie devorată de un varan Komodo. Ca să scurtez povestea, totul s-a desfășurat conform scenariului nostru nebunesc. Și s-a terminat cu bine. Iată cum:
De față erau vreo opt martori spectatori, inclusiv ministrul agriculturii care s-a ținut de cuvânt și a venit, dar nu le-am permis indonezienilor să filmeze sau să fotografieze scena. Doar colegii mei au înregistrat toată întâmplarea. Eu, conform proiectului, eram îmbrăcat într-un costum metalic foarte rezistent și solid, extrem de asemănător cu acela de astronaut. Aveam rezerve de aer suficiente și temperatură normală pentru cel puțin două ore. Pe piept aveam atașat un apart de filmat minuscul, un mare flacon cu lichid paralizant și câteva mici containere de recoltat probe, iar în mâinile bine izolate un pistol cu laser, în caz de urgență... Așa cum eram îmbrăcat, am pășit cu mers greoi în fața unui varan uriaș, chiar fioros, lung de peste trei metri care avea o burtă exagerat de mare în care cred că ar fi încăput un vițel sau un malac întreg. În mână eu mă sprijineam de un baston solid de fier. Când m-a văzut, varanul s-a speriat și s-a retras înapoi, apoi s-a întors cu spatele încercând să mă lovească cu coada lui lungă și solzoasă, dar nu a lovit decât bastonul care a căzut pe pământ, după care monstrul s-a întors brusc cu capul spre mine înaintând fioros mârâind și deschizând fălcile de unde-i țâșniră repetat în afară o limbă mare de șarpe, bifurcată. Eu căutam să-i intru în gura băloasă larg deschisă și nu a trebuit să aștept prea mult, fiindcă deodată monstrul m-a apucat cu cele două fălci uriașe încercând să mă strivească. Atunci i-am auzit pe toți spectatorii mei țipând îngroziți, dar am văzut și simțit cum, apucând îmbrăcămintea mea blindată, monstrul și-a rupt pe loc câțiva dinți în formă de niște pumnale ascuțite și curbate. Vizeta mea protectoare s-a umplut pe loc de bale lungi și de sânge, în timp ce monstrul făcea eforturi să mă înghită. L-am ajutat și imediat ce i-am pătruns în gâtlej becurile de pe cascheta mea de oțel s-au aprins. Vedeam cam tulbure traheea larg inelată, dar spațiul luminos creștea pe măsură ce parcurgându-i de-a bușilea tot gâtlejul, înaintam ușor spre centrul stomacului. Atunci am văzut bine că ceea ce îi diferențiază pe varani de restul șopârlelor este existența unei diafragme și a anumitor particularități în ceea ce privește forma claviculei, a limbii și a dinților. Capul acestui varan, precum și gâtul, erau mai lung decât al majoritații celorlalte șopârle, gâtul acestuia părând mai bine diferențiat. Am început să-i înregistrez pulsul și senzorii mei îi înregistrau temperatura și ritmul cardiac. Imediat am pornit declanșatorul aparatului de filmat, dar în aceeași clipă spre întregul meu corp a năvălit vâjâind puternic o mare cantitate de acid gastric din care am recoltat în micile containere anexate. Tot atunci în căști am auzit clar glasul celor de afară care mă întrebau: „Ești OK? Mai trăiești?” „Da, sunt bine... Sunt OK... Respir normal, numai că animalul acesta văd că în clipa de față mă scutură puternic în toate părțile. Cred că vrea să mă regurgiteze și eu am să-l ajut... Acum văd că mă aruncă afară... Da, mă vomită! Uite lumina! Ies imediat... E ca și cum vrea să mă scuipe la pământ... Gata, cam asta a fost toată călătoria... Cam scurtă. Și iată-mă acum afară! Uuff !... Slavă Domnului !”
Am căzut zgomotos din gura lui, iar monstrul cu pricina, parcă fericit că a scăpat cu bine de acea falsă pradă improvizată, a rupt-o speriat la fugă, ascunzându-se în spațiul cu tufișuri din parcul acela special.
Când am ajuns lângă echipa care a urmărit toată această ciudată aventură, după ce m-au ajutat să ies din costumul blindat revenind la costumul meu, toți m-au îmbrățișat și felicitat, cel mai mirat din toți fiind ministrul agriculturii care m-a rugat să-i dau și un autograf scris.
- Ați fost un aventurier unic pe teritoriul nostru, domnule Harrison și mai cu seamă unul foarte norocos. Știți cât a durat experiența asta atât de lung pregătită? Ați stat doar unsprezece minute în burta lui... Felicitări !
- Mulțumesc, mulțumesc mult. Dumnezeu m-a păzit... Dar mai norocos cred că a fost bietul dragon, căci putea să moară înecat cu mine în gât. Americanii sunt greu de înghițit !

Glen Ellyn, 16 mai 2024