Un arbore pătrat îmi pare viața câteodată
Și-aș vrea să pot să-i rotunjesc corola,
Pentru că dor îmi e de rotunjimi, de-o fată,
Și-atunci intenționat memoriei îi uit parola.

Mă urc în arbore să-i rotunjesc coroana,
Eu totuși sper, timid, să-l fac să aibă curbe,
Îl tund în ritm de nume, Margie, Clara, Ana
Dar nu știu din ce țări erau sau din ce urbe.

Le las, așa, să-mi sune-n cap ca o sonată
În timp ce mă tot joc de-a grădinarul ocupat
Și mă surprinde în scurt timp corola toată:
Rotundă, cu frunziș perfect tuns și frezat.

Ah, cum știe ea, melancolia, să ne-nvețe
Și tuns de arbori chiar atunci când e nevoie!
Grădinărit în suflet cu lumini ori cu tristețe
Deși trec anii și-i din ce în ce mai anevoie...