Până acum am crezut că poezia este o imagine
Pentru că din imagini am fost învățat că este construită
Lumea în care m-am născut și că din interiorul ei văd în exterior.

Și că imaginea este eternă pentru că revine din memorie
Ca un tipar, ca un hotar, ca o margine de orizont unde adâncul
Ascunde alte adâncuri în imagini ce nu le-am văzut, dar le cunosc.

Ca atunci când privești primăvara pomii înfloriți și mintea
Vede fructele care încă nu au crescut pentru că deja privește
Toamna în care ramurile pline de fluturi și parfumuri vor rodi.

Însă nu pot înțelege de ce în poezie, care ca un stol de grauri
Plutește rostogolit și învârtit peste mintea mea îmbinând spații,
Nu are un cer unde să mă cuprindă cu nevăzutul ce oricum va veni.

Poezia, ca o broască țestoasă primăvara, caută malul dinspre apus
Al lacului universului ei în care își târăște ființa fiindcă acolo
Lovesc cu toată puterea razele soarelui care o încălzesc.

Imaginarul imaginii imaginate ca spațiu al altui adânc necuprins
Al poeziei este un joc de cuvinte ce ascunde sufletul după decor.

Un butafor care creează din ghips forme și rame ce dezvelesc
Alcătuitoare imagini ce nu pot fi cuprinse de cuvinte ori
În care aritmetic vibrează primăvara în nuanțe florile.