Cine ar mai putea să uite florile mici și mărunte
Ce mi-au crescut peste brațe ca pe ramuri speranțe
Spre a îmi îmbumba din gânduri și a fecunda cuvinte
Și a deveni din goluri în pântecul tău mereu cuminte
Rămurele prin care te întinzi mereu înainte?

Cine, dacă numai eu, ar putea visa mereu
Trupul tău plin de silabe care adaugă albe
Petale pistilului ce-mi împodobește uitarea
Înfășurându-mi golului din inutil visarea?

Cine suflă în privirea cu care-mi zidești murirea
Anotimpurilor din care îmi curg precum uitării unde
Purtându-mă prin cântare dincolo de oricare adâncire
Pretutindeni în rupestre umbre cresc întinzându-mi
Prin ramuri ditirambi ce din mine îmi înfloresc?

Învață-mă să tund distanțele pe care cresc primăveri
Ca din florile lor să-mi pot culege toamna fructe
Și răspunsuri pentru cum mie mi te alcătuiești
Ca ramuri de-a lungul cărora îmi înflorești!

Cine ești tu care vii în viața mea rostuindu-mă,
Adăugându-mă mie de pretutindeni ca de niciunde?