îți spun povestea la rapsodia romînă, îmi spune un bețiv de crîșmă de băut
da îmi dai o cinzeacă de votcă, ce vrei tu, că ficatul meu n-are pretenții
a ros el și fois-gras și foi grase, dar mai mereu grase, că și ele merită iubite
că îngheață stelele cînd se aprind astea, zici că nu mai e căldură nicăieri
și fierbe apa-n copcă de cîtă iubire dau, deci cum facem, bem și noi
o notă muzicală, să creștem ca semitonu pe o uliță cu lună plină și lăutari

ai să mori tu, știi tu asta, îți dau, dar cum se face că știi tu de rapsodii
știe băiatu, că a intrat al nostru în ele, a băgat-o și p-aia cu am un leu
și vreau să-l beu, da nici acela nu-i al meu, te-ai prins,
știu că da, pari educat la o grădiniță privată, stai cuminte că nu,
că nici a lui nu era, de melodie zic, pe o cinzeacă pun pariu că nu știi
că e a lui nicu chioru, dar nea enescu era băiat elevat, de paris

dar cu suflet mare, al nostru așa universal, ca detergentul universal de suflete
dar ce zic eu, băbăiatule, hai cu votca, să mi se facă și mie ochii verde de paris
că apoi maestrul bagă una la fel de tare, hora lui dobrică, apoi cîntă
mugur, mugurel, nu știi tu, de pe vremea lui tudor de trecu oltul la drăgășani
că ne-am săturat de iarnă și de răutate-n țară, ia zii, ăsta da mix
ce a rafinat nea enescu, de a făcut din folclor ce a făcut coca-cola din petrol

da chiar mai pe elevație puțin, zice chiar maestrul, că muzica răsare din suflet
și dacă prin el trecură emoția popoarelor și în noi se regăsesc emoțiile alea
de aia muzica e universală, că trăim toți sub un soare, sub aceeași stea,
hai mai dă o votcă, nu te mai preocupa, cerul e albastru, viața e gri
și nea enescu a fost un lăutar pe harpe cosmice, spune tu cum e să ai degete
că e două feluri de degete, de muzician și poet și de muncitor cu trupul

măi, omule, dar cum de știi tu atît de multe, că e o surpriză pentru mine
să găsesc aici în crîșma asta, în locul ăsta unde se întîlnesc umbrele fără nume
aici unde crăpăturile din călcîie se întîlnesc cu alea din podea, cum de știi atîtea
păi vezi, eu am crescut odată cu ciocîrlia, zic, de aia de a plîns parisu după ea
păi eu sunt una dintre fantomele care au lăsat umbră în muzică
așa cum oamenii lasă în lumină, eu sunt fantoma fără nume

pentru încă o cinzeacă îți spun că noi, oamenii, toți avem fantome
și fantomele beau, și fantomele iubesc și fantomele au sufletul lor fantomă
și nu există gol mai mare decît într-o fantomă, că acolo trebuia să fie
omul care n-a fost să fie, a rămas doar ecoul lui, ca un scripcar într-o prăpastie
cînd își cîntă căderea sau ridicarea la înger.