m-am hotărît să scriu un jurnal secret. în timpul nopții, pe întuneric, îmi luminează corpul din cînd în cînd și pe pereți rămîn pînzele păianjenilor împietrite ca și cum n-ai m-ai avea aer și ai sufla cu sufletul și pînzele se fac brusc fețele oamenilor care fără lumina ta rămîn nevăzute. pun și un punct. . că din punct merge mai departe, mai ales într-un jurnal secret. oamenii nu-s ca becurile, zice partea beată a creierului, că oamenii țin lumina pentru cei care intră, nu pentru cei de afară. și mai pun un punct..

scriu pentru oamenii care nu știu să citească. e ca la șoferi, ne facem din faruri și ne înțelegem. scriu pentru oamenii care nu au faruri. ne înțelegem din focuri pe deal. scriu pentru oameni care nu știu focul. am eu focul. ard fără să provoc vreun incendiu. ard pînă mă îmbrățișează umbra fierbinte să mă mai aprindă o dată.

dorm întors pe o parte, de obicei pe dreapta. e o strategie, luna mă urmărește de multă vreme și acum e ca terminator care vrea să intre prin hîrtia lipită pe geam, să deseneze pe pielea mea singurătatea ei să scape de ea. te-m-pulamea, lună, stau pe dreapta, că pe stînga am albeața ei, luată cînd visa, și sunt atît de alb pe stînga că absorb bine întunericul și se face lumină în cameră fără becul aprins.

notez în jurnal litere fără să pară cu sens. și stelele sunt un jurnal, nu l-am descifrat încă, dar fumez o țigară exact cum i-ai face morții respirație gură la gură. că și asta e obosită și a prins autobuzul deasupra. de obicei ești întrebat ce iei pe o insulă. sunt prea bătrîn pentru insule, nu mai spun că sună a diabet. eu vreau pe malul unei ape care curge sau zboară, după cheful meu de adunat scoici. că vreau să găsesc o scoică nenăscută în care să auzi cîinii lui nichita. și atunci să îmi storc ochii ca pe niște ugere și să te văd.

o să rup o pagină din jurnal. goală, intactă. e de fapt foaia pe care ești tu, bălaie, roză, albastră și verde. o oaie verde pe cer nu poate fi un nor. o oaie verde pe cer poate să fie închipuirea unui dement care pe o foaie lipsă dintr-un jurnal își pune scama din buric după ce a dus-o la coafor. nu are versurile, dar se spune că scama ar fi cîntat ceva gen sunt o pagină goală ca o insulă, populată acum cu stupid. se caută stupidă să privească amîndoi o oaie gonflabilă cu ochi foarte triști, care face norii să se mulgă singuri.

dorm pe o parte, apoi mă întorc să îi arăt partea mea nevăzută lunii. cu luna nu prea merge, nici cu iubita, doar sunt din același material. merge cu povestea. am spus a fost odată, și începe, o dată, cînd? păi? cînd, îmi spui acum că te ia mama dracului, acum, nu te uita cu ochii ăștia la mine, acum! păi... nici păi, nici măi, noroc că există salamandre cu unghiile nefăcute să cînte pe capele pianului date cu ojă și totul pare ca o transmisie din satelit care cade ca o găleată cu apă rece, că e pe economie.

jurnal. orice spun arată că sunt în viață. doar că viața mea e verdele de pe oaia verde și care acum nu se mai vede așa de pe pămînt. eu sunt băiatul mamii, cu platfus, dar mama îmi mîngîie tălpile cu genele pînă învăț să merg pe ploaie, eu sunt băiatul cu ochii albaștri pînă învăț să merg pe poezie. altfel, am un coi mai mare, unul mai mic, și cînd iubesc merg pe drum de zici că mă-ntorc. mare invenție roata. eu știu una mai mare, roata care nu se învîrte. cum e iubirea mea.