Ca un abia de-aş fi născut în moarte
Palpez cu limba graiul de secunde
Că încă timpu-n vifor mă pătrunde
Şi-n lut deprins-a inima să-l poarte.

În oglindiri de chip cioplit în unde
Pe la pârâu ce-mi bea divinul foarte
Un imn de vreme liniştea împarte
La unul în sicriul ce m-ascunde.

Mâncând din umbre de-adevăr seminţe
Vertijul neluminilor e mult
Din îngerul ce trece mai rezult
În existenţe şi în nefiinţe.

Şi din abis ca până sus m-aş spune
Şi din înalt ca până-ntr-o genune.