mă uit pe geam și
mă gândesc că ai plecat în țara soarelui,
unde-i cald și bine,
unde oamenii stau cu pielea goală,
goi-goluți, întinși pe nisip,
nisipul îi cuprinde, pișcă de picioare,
construiesc castele,
râd fericiți,
visează,
se scufundă (fac scuba diving)
oceanul, ca un părinte, îi botează,
valurile cântă muzica lor preferată, le sărută tălpile,

mă gândesc că ai plecat unde numai soarele ajunge să te mângâie,


nu m-am supărat,
nici nu am plâns,
cine n-ar vrea să găsească paradisul ( atât de ușor )


aici ninge,
ninge de-am orbit, nimic nu se mai vede,
doar copacii cresc aripi, iar
drumurile se-mbracă-n alb, strălucesc ca o trenă de mireasă,
ninge de parcă cineva cu orice preț vrea s-ascundă orașul sub zăpadă,
să șteargă țara asta (mare și verde) de pe hartă,

i-aș număra, doar, un sticlete (aproape) înghețat mi-a șoptit:
-numai Dumnezeu poate număra fulgii,
de
parcă
ar număra vulturii
-n văzduh, ca un vis,
alină aerul (ca un sânge )


i-aș prinde-n palmă, vântul îmi șoptește:
-numai Dumnezeu îi poate atinge ca un prunc
cu ochii închiși ce caută sânul mamii, iar, El,
îl atinge
și ninge
ninge (cu fulgi de lapte)


tot azi m-am gândit: dacă nici el într-o zi nu va mai putea număra fulgii,
nu va mai vedea cum cad, nu va putea să-i mai atingă,
cine va imita zborul (cu atâta nonșalanță, atâta nepăsare)
cine va-mbrăca pădurile-n argint,


cine
v-atinge pământul ca un somn ce topește vise din zbor
să nască uitarea, din zbor
să-mi lase corpul îngropat în aer, iar inima să o dea ciorilor
să o ducă acasă (ca pe-o nucă), să o lase (să cadă)
într-un câmp de floarea soarelui,
cu razele (care ți-au mângâiat pielea) s-o atingă, iar
ea, inima, să se zbată până moare (liniștită)
în țara ei
însorită