cândva, voi pleca, voi pleca
în urma mea, sub copertele unor cărți
vor rămâne cuvintele
așa cum rămâne rădăcina
copacului tăiat în pământ
iar la o aruncătură de lacrimă
lăstarul crescut
din tandrul protest al iubirii
în fața nimicniciei

tu, omule, te vei așeza cu privirea
pe anumite poeme
pentru a-ți odihni sufletul
epuizat de atâtea respirații
gură la gură
cu absențele unui suflet pereche

cuvintele mele vor încerca să-ți vorbească
pe limba căutărilor tale adânci
inelele trecutului meu
îți vor căuta mângâierea
și degetul potrivit pentru uniunea
transcendențelor noastre
pe aceeași coloană infinită
a unui gând luminos

poate că, cine știe, îl vom găsi
pe Dumnezeu
la capătul întrebărilor fără răspuns

poate că, peste noi, ca o zăpadă
va curge, la adierea unui vânt solitar
lumina tuturor stelelor

poate că, într-un moment
de obscură tandrețe
gheara morții ne va scăpa
și ne vom întoarce
la nesfârșita copilărie
la locul acela în care
bătăile inimii se întorc
la inima universului

cândva, voi pleca
dar visele mele vor răsări
din adâncul hârtiei
înflorind în adâncul ochilor tăi