Șerpuiește gândul în ecou prelung,

intră-ncet pe drumul bântuit de vise;

nenorocu-i spune că nu-i prea ajung

turmele de ore care i-au fost scrise.

De-undeva apare, brusc, o reverie,

care, mai degrabă, s-a pierdut pe drum;

gândul o primește fără de chirie,

o cazează iute chiar în living-room.

Și o lasă-acolo să se liniștească,

poate o să-i vină cheful de băut,

de aceea,-i lasă de cafea o ceașcă,

un bidon de apă și ceva năut.

O, gândule pașnic, te-ai făcut șăgalnic!

Cum o reverie poate ca să bea?!

Te-a stricat, posibil, drumul ăsta jalnic,

amețit de vise ca o haimana.

Lasă șerpuirea în ecou prelung

și-ai grijă de turmă, c-a fugit păstorul!

Reveria-i bună cât nu-i gândul ciung,

să-l străbată, pașnic și solemn, fiorul.