Du-mă luntraş
unde se întâlnesc râurile
şi luna
se prelinge în indiferenţii copaci
care străbat gânduri.

Du-mă
unde sub mare nu-mi mai poate ploua
şi unde cuvântul stă pe margine de oră,
înşurubându-se-n lună,
prelingându-se-n rădăcini
deasupra cărora nu mă doare iarba
de picioare îndrăgostite de mers.

Du-mă, luntraş,
du-mă atunci,
la secunda
unde deşert nu există,
iar clipa-i pironită de-o umbră
fără formă-n conştiinţă,
la Entul dintâi
care cerne agale visele de copii
trăgând linii
spre schelării ale zilei de mâine
înamorate de zări.