mă voi îndrăgosti atât de încet de tine încât nu vei simți
nisipul
îți umple degetele de perle
crăpătura de sus va picura asurzitor peste orice-i va spune inima că îi place
iar atunci când voi pune mâna să mă încredințez că ești
sânge și carne
diavolul îmi va șopti dintr-un pahar cu șampanie
vino să-L cunoști pe Acela

va fi beția noastră de pâine și sare
vițelul pus la îngrășat cu un an înainte să știu
stânca spre care se îndreaptă orice îndrăgostit gata să se arunce în propriul destin
dragostea

nu te poți pune

Bătrânul văzuse bine, ne vindeam pentru orice suferință
uitată

și mie mi-au murit oameni
și ție ți-au presărat praf pe aripi
am locuit într-un munte bolnav până când trupul tău m-a cerut
cu toată durerea unei mame ce nu mai poate să nască
Lazăre, ieși afară!

și norii de lepră s-au risipit încât străluceam amândoi de atâta albastru
cât revărsau apele de deasupra în retragerea lor
uriașă
în deșert am strigat
nu mi-ai făcut o femeie ci o văduvă neagră

căldura mă acoperea strat peste strat
până când am reușit să-mi văd partea de geniu scurs
printre unghii
am fugit înainte să ne omoare cineva
amândoi cu iluzia că ziua va trece
la fel precum se vor trece gutuile puse în geam
să alunge strigoii

mă voi îndrăgosti atât de încet încât nu vei simți
ploaia. vântul, firele
de nisip
Bătrânul mi-a zâmbit precum în prima zi de lumină
am lăsat ura să te iubească în locul meu și am plâns

Doamne, plecă de la mine sunt păcătos