De bătrânul uitat de timp
se sprijinea un șir întreg de de așteptări.
Rostogolite gânduri, obsesii, iubiri uitate
se întorceau asupra-i.
Tălpile sale pe drumuri fără de capăt
erau roase de pulberea vânturată
Cu inima cât pumnul rememora
veacul pierdut în zări străine,
pe unde a fost și ce a văzut nimeni nu-l întreba,
fără de rost părea acum întors acasă.
Chipul său încrâncenat privea cerul
ochii săi căutau în stele apuse adevăruri.
Din noianul frământării l-a trezit lătratul unui câine negru
ce sta în curtea goală.
Să fie dulăul lăsat cândva zălog unui alt timp?
se întrebă hoinarul.
Că de va fi să se întoarcă cândva din lumea largă
domn sau cerșetor
să aibă cine în prag să-i stea.
Dulăul l-a zărit de îndată cu nerăbdarea strânsă în inima de câine
l-a mirosit adânc.
Ce bucurie atunci pe ei
se îmbrățișau în drum un câine și un om!