Aruncam, furiÈ™, privirea
Către locul de la ușă
Să-mi alung nelămurirea,
Este înger, e păpușă?

Soarele-i trimite-o rază
Dinadins, să îi răsfețe
Chipul ei care trădează
O cuminte frumusețe.

Își lăsă păru-n cascadă
Doar pe umărul ei stâng,
Un puhoi șaten să cadă
În șuvițe ce se frâng.

Stă cu ochii într-o carte
Se preface că citește,
Cine știe ce departe
Și-n ce gânduri se-adâncește...

Parcă-ntreg compartimentul
Un parfum aparte poartă,
Mă încearcă sentimentul
Unei opere de artă,

De vreun Tițian pictată
Și-n prezența ei, îmi pare,
Rămân cu gura căscată
De uimire și mirare!

Mă privește, pe ascunse,
Crede că nu o observ
Dar privirea-i îmi pătrunse
Până la ultimul nerv.

"Oare-acolo ce tot scrie?"
Pare ea să se întrebe,
Când pe-o foaie de hârtie
Începeau să se injghebe

Versuri, strofe, iambi, trohei
Și un pic de fantezie
Despre frumusețea ei
Într-o mică poezie.

Îi răspund, în gând, firește:
"Strâng catren după catren
De acum visul cerșește
Chipul tău, fată din tren".

Scaunul de lângă ușă
Capătă, un pic, noblețe
Ocupat de o păpușă,
De-o cuminte frumusețe.