pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleşteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu culegeam imagini
le presăram să ştiu drumeagul
înapoi rătăcitor
devenea arhaic printr-o pădure
de salcâmi unduiam tot felul de
gânduri
fluiera şi tata aşa
ademenitor
disecam râme într-o cutie
neagră
în timp clipocea o nelinişte
curând tata se lăsa păgubaş
eu îi arătam poteca din
fragmente de copilărie
îi izbutea o tristeţe molcomă
umărul meu nu-i ajungea
la umăr eram
prea mică
să fi înţeles că
fericirea e un fir de meşină
terminat în cârlige