când bunica nu mai putea
mă trimitea duminica
la tămâiat morminte
când încă nu cântau cocoșii
mi-era o teamă
singură pe drum alergam
să nu se stingă jarul

cimitirul preț de două ulițe
era alb de-atâtea cruci
mi se părea că intru într-o iarnă
rece și prea tristă
din urmă abia pășind veneau
femei cocârjate

mă închinam
pupam fotografia în aburii înghețului
așezam câteva boabe de tămâie
dădeam roată de trei ori
mă închinam iar de plecare

cu sufletul mult mai ușor
se lumina de-a binelea distingeam
nu-mi mai era frică
mă opream după câte o floare
ori pasăre ori copac și
mi se părea că aceia îmi erau străbunii

bunica mă săruta pe mână
de parcă eram dumnezeul ei
totdeauna cu lacrimi în ochi

acum cercul mai are doar o vreme
să se închidă