Încă nu-mi amintesc dacă ar fi putut exista
lucruri pe care să le fi uitat sau de care
am uitat că le-am uitat ce totuși
s-ar fi putut întâmpla.

Nici nu pot spune că lucrurile de care
îmi amintesc s-au întâmplat fiindcă
cred și spun că le-am trăit.

Trecutul în care trăiesc e o amintire.

O transformare a imaginației în care imaginea
este o altă închipuire a reprezentării.

Un prezent ce a trecut deja. Prezentul trecut.

Reflecția imaginii din oglindă
în care încă persistă amintirea.

Pentru că nu-mi amintesc ce s-a întâmplat.
Lucruri ce nu mai sunt în ce nu mai există.
O amintire care aproape a mai trecut.

Tot ceea ce s-a întâmplat se întâmplă
și se va întâmpla în același timp ca altceva.

Cum a dispărea în altceva
din ce nu mai apare este
uitare trecutului.

Absența clipei date din prezență
ca lumina reflectoarelor ce strălucesc
în mii de sclipiri din adâncuri adumbrite
de absența ce le adâncește în forma prezentului
legănat din propria profunzime unde
timpul fecundă ca sine.

Ceea ce ne amintim aici despre noi
e ceea ce a uitat cine ne uită,
din ce a mai rămas amintit.

Și mai sunt mulțimi de momente în care
cineva ar mai putea dori să ne uite.

Eliberarea din a lor sine e abisul
unde amintirea se pierde pe sine.

Clipa rostirii a ceea ce pretinde a fi.

Prezența ei încarnată din amintiri.
Acel aici din cuvânt ce nu-și aparține.

Un buchet de arome, parfumuri și flori,
culori și petale de îmbrățișării
a lujerilor care dansează
ca o flacără în carne.