Nu-i nicio diferență între cocioabă și vilă
Când însăși chimia creierului ți-e ostilă.
În ocna mea, cu Netflix pe fundal, la relaxare silită,
Ce mai contează de-i carne sau pâine cu viermi, mucegăită?

Ce mi-e că-mi bați spinarea cu biciul sau câmpii cu gura?
Când din moștenirea Romei mi-au rămas doar ipotecile și ura?
Ce-mi spui când taci și de ce taci când îmi spui?
Și cât l-ai facturat pe Iisus pentru fiecare cui?

Mândru și mut, te-am slujit sub lumina tristă de neon,
În timp ce îmi spuneai de gloria bunicilor, de Wellington și Napoleon.
În zgomot de tastaturi, în miros de presă și-n fum de torțe ilegale
Am pus bazele acestor economii capitaliste, asociale.

Te salută depresiile noastre nevindecabile și permanente,
Prin mailuri și prin postări pe Facebook, gramaticalo-coerente.
Și triști, și goi. Analfabeți. Ascultători. Lipsiți de sens.
Niște bieți poeți improvizându-și fiecare vers.

S-a ieftinit și nihilismul, îl găsesc pe orice tarabă,
Răspund cu „nici că-mi mai pasă” cui și când mă-ntreabă.
Amorțeala mi-e singura odihnă când beau la vreo terasă
Sfânta mea odihnă veșnică, cu pauză de masă.

Din îmbrățișarea ta, prea strânsă și concavă,
Am ieșit nu fluture, ci larvă.
Resemnat plutesc, în mâzga mea, cu tente cenușii,
Cu corporații americane, cu inflație
Și cu aceste poezii…