//


ceva ce îmi blochează emoțiile.

răsăritul de soare iar eu într-o rochie albastră

cu toate tumorile maligne sub ea.


pielea de conturul africii pe care zburdă

antilopele.

o creștere a dorinței de viață în direcția drumurilor pe care

pleci și nu te mai întorci.


intrarea în transă:

soarele învelit în rigips

un perete de care te izbești încontinuu

albul zăpezii în acest holocaust al durerii.


//

înfig în perete un cuțit și varul cade pe jos.

rochia albastră tremură.

sunt aproape de tine.

un milimetru de dorință vie și pură

cu organele pline de prea multă apă pe care o beau

când visez.


merg drept și mă simt învelită în ghips.

lumina își întoarce capul către mine

de fiecare dată.

suntem noi într-un decor de film neputând înfrunta

reflectoarele.



clipurile de pe vevo îți vorbesc despre arhitectura

minții. te simți volatilă și aproape moartă.


sârmele care îți înfășoară corpul.

un mm de aer între tine și moarte.

suntem noi în acest spațiu deparazitat, tratat cu

antidepresive.



în pădurile norvegiei ninge.

becurile de plastic gri cu leduri încă pâlpâie.


stăm în ultimul bungalow al speciei noastre.

rulotele se întind până la orizont.


răsăritul de soare.

un ferăstrău electric. o armă letală ce taie norii artificiali.


sfâșiem rochia albastră. acum amestecăm totul cu sânge.

mergem în continuare drept și mă simt un om dezbrăcat

care se încălzește la focul lemnelor.

jar și mult sex.


amygdala ne dictează asta.

transmitem genele mai departe.


ne uităm la sufletele noastre. ard undeva în depărtare, în alte magazii.


tumorile maligne stau lipite de noi.

niște pui de câine negri, abia fătați.



ieșirea din transă:

albul zăpezii în acest holocaust al durerii.

amygdala ne dictează. ne blochează emoțiile.


frica.


durerile facerii în care sunt doar o mamă de căței

orbi și uzi, pe care abia aștept să-i ling.

să le tai cu dinții cordoanele ombilicale.

să-i ling.

să-i iubesc.