vreau să alung din gând

întâmplarea tristă a copilăriei

dintr-un sat de munte

pe care l-am lăsat în urmă,

cu pasi grei mi-am îndepărtat privirea

de la chipul grav

al pădurarului văduv

a cărui consoartă în flacări și-a găsit sfârșitul,

era veselă femeia, harnică, gospodină aleasă

între ea și astru părea a fi o idilă

era mândră de grădina sa încât razele lui o mângâiau,

ea pornită a fost deodată

rufe ca să spele

dar nu oricum ci cu benzina lângă plita încinsă

într-o bucătărie de vară toată din lemn,

însă neatenția, o scânteia a scapăt din sobă

și iute focul s-a înălțat,

ardeau hainele, îi ardea părul
spasmele cuprindeau trupul
strigatul puternic stăpânea văzduhul
însăși soarele s-a întristat și de grabă s-a ascuns,

eu prunc priveam cu groază

pădurarul nu avea apă și încremenit alerga să stingă

ce nu se putea,

arunca asupra ei pături și nisip

dar degeaba focul se întindea trupul femeii nu se mai mișca,

disperarea se clădea în jur ca o temelie fără de cătare,

plângeam mărunt ascuns în tacere ce puteam să fac?

în suflet port tăișul ca de cuțit al întâmplării

înfipt adânc de cumplita moarte a primului om văzută de mine

scriu cu gând curat fapta să o uit dar să o șterg este greu are urme adânci.