Mă tot gândesc că poate dacă
Aş suferi de-o boală grea,
Mai incurabilă ca moartea,
Într-un final m-ai căuta.

Dar boala asta nemiloasă
De care sufăr neîncetat,
Cu sufletul amanetat
Îmi dă o stare de angoasă.

Şi m-aş trata cu somnifere
Să uit ce am uitat să-ţi spun
La o cafea cu zahăr brun
În care tu-mi citeai mistere.

Însă n-au paturi în spitale
Pentru bolnavi cu sufletul
Şi îmi ţintesc cu degetul
Spre un spital de boli mintale.

Dar eu nu sunt ca dumnealor-
Rătăcitor în zece lumi.
Ei sunt acei frumoşi nebuni,
Iar eu sunt doar un biet actor.

Ce stă cu telefonu-n mână
Deşi acesta n-are ton,
Jucându-şi rolul de bufon
În fiecare săptămână.

Dar el nu sună, tu nu vii,
Iar eu cobor mereu cortina
Să nu îmi dea în ochi lumina
Când îmi tai sufletu-n fâşii.