Nod de năpârci, șerpi vajnici cât brațul și cât cotul,
Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt,
Ciorchine de șopârle - pământul dedesupt
Surpându-se, în taină se dezvelesc cu totul.

Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi,
În nopți cu luna nouă plesnindu-i cu nuiele,
I-au înlemnit deodată umflați așa în piele
De le-au rămas sub coajă întărâtații mușchi.
Frunzarele deasupra, îmbelșugând colină,
Își leagănă seninul cu vântul în văzduh -
Cum să cunoască iadul în care trup și duh
Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina?
Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pământ
Și la pământul care le fuge de sub pântec
Copaci, roze, vreme - neîndurat descântec
Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vânt.