//

anxietatea are raze de soare

întind mâna și le simt în fiecare colț al trupului

dar mai ales în mâini

un puseu de căldură care nu dispare

tastez la întâmplare pe booking o destinație

aș vrea să plec undeva

deși mi-e bine acasă

aș vrea să zbor cu turkish air sau air Dubai până în

deșerturile lor

acolo unde au construit orașele lor din beton și sticlă.


aici unde stau eu sunt multe fabrici de scrum

drumuri acoperite de praf

case însiruite șosele neterminate

capace de canalizare scoase

gropi pline de mortarul rămas de la ultima asfaltare.

daniela cea mică a crescut aici.

mama mă întreabă dacă sunt bine.

sunt ok.

o mașină depășește o altă mașină.

pe drumul îngust mă stropește cu noroi

daniela cea mare are anxietate și dezgust față de mizerie.

când a fost mică au obligat-o să înghită pâine cu

margarină

și slănină ca pe o păpușă mecanică

cu forța.

daniela cea mare este și acum o păpușă care înghite

mizeria lumii cu forța

dar nu se mai joacă însă.



scriu daniela în google

google maps îmi arată un cerculeț roșu

e locul în care sunt.

mâinile îmi tremură de la anxietate.

atât e cea mai rămas din copilărie.

stau într-o casă înșiruită ca o rufă veche pe o sârmă.

îmi încarc telefonul de la un dispozitiv wi fi

fără ca nimic să se mai atingă.

daniela nu mai știe ce înseamnă frică.

dar o simte în fiecare zi și i-a dat alt nume.

anxietate.

pe ecran îmi apare numele.

sute de daniela așteaptă să se facă noapte ca anxietatea

să dispară.

în fiecare e o daniela mai mică.

fiecare daniela mai mică are o taină.

caut din nou pe booking unde aș putea pleca.


de numele meu se leagă istorii triste și drame.

dar mi-am rezervat dreptul de a lupta.

desenez. desenez. desenez.


chipul meu frumos și scriu dedesubt

Daniela și poemul pe care Daniela l-a scris într-o zi fără soare.

//

am lăsat viața orașului
în spate
am plecat să caut mai departe

în urma mea tramvaiele s-au retras la depou
privesc în sus
ca și cum de acolo ar veni răul

dar răul vine dinăuntru

demult venea un om mare
căruia nu știam cum să-i spun

el mi-a arătat o lume
o lume descompusă
în mii și minuscule apartamente cu uși de carton

și scări pietruite
lângă lumea păpușilor cu fețe
schimonosite de ură

hrănindu-le des cu linguri mici
silindu-le să înghită

în această lume bizară
am mers la uzină
am trăit în uzină

și m-am jucat cu păpușile pe linoleum
în fața mea era chiar orașul și
coșurile de fum

și toate borcanele
aliniate într-o cămară unde
păpușile n-au voie sa intre

lumea e plină de pachețele mici
din care în drumul spre școală

mâncam bine
dar răul venea de la uzină permanent

în timp ochii păpușilor s-au făcut negri
aveau un creier mic care se hrănea cu ceai rusesc
ca să crească
în întuneric

se hrăneau cu întuneric
pe străzile cu șobolani
în bucătăriile cu igrasie
lipite de alte bucătării cu igrasie

au rămas acolo în preajma uzinelor
pe aleile întunecoase
ca niște plăgi de ciumă

peste care azi
nu mai calcă nimeni dar se mai aud sirenele

același menuet de bach
desprins din difuzoarele de pânză