Pe lume se-aşterne o pânză nefastă,
Statui se sfărâmă în zori de pucioasă,
Iar versul se zbate sub chirurgi imanenţi.
Pe tejghele de plastic sincronism de duzină,
Cuvinte de carne macerată în morfină,
Un nimic pseudocorect din creiere în carantină.
Dar cartea-ţi rămâne, peste sute de catarge,
Peste marea de patimi ÅŸi drumul cel larg,
Deschide o zare, deschide o ţară,
Cu paşii pe iarbă şi sclipiri de smarald,
Cu chipuri de rouă şi stâlpi în înalt.
E scrisă cu sânge transfigurat în lumină,
Izvorât din rănile îngustei trădări,
Din arcul strămoşilor săgeată în foc lămurită
Ce străpunge armura adaptabilei uitări.
Şi ne vei rămâne, scriitor şi martir,
Voievod şi pălmaş, călăuzitor prin labirint,
Glas de bucium ÅŸi de floare
ÃŽn plin bruiaj neomarxist,
Eminescu-i România,
Iar restu-n lume este trist.